Urc grabita in autobuz, in drum spre serviciu. Gasesc un loc si ma asez. Langa mine o femeie cu parul murdar, zburlit si privirea ratacita. Pe culoarul dintre scaune aproape de mine, un individ la vreo 50 de ani, cu obrajii rosii, colorati de licoare bachica, discuta aprins cu un interlocutor imaginar despre nemernicii care sparg geamurile la autobuze, lovesc oamenii fara motiv si sperie copiii. Un discurs perfect coerent, insotit de o mimica expresiva si gestica adaptata. Calatorii il privesc pe furis si scapa cate un zambet in coltul gurii cand personajul devine infocat. Cativa adolescenti isi dau voie sa rada zgomotos, dar asta nu-l afecteaza deloc pe pasagerul suparat. Femeia de pe scaunul de langa mine tine privirea fixata pe geam si nu schiteaza niciun gest. La statia Bucegi individul coboara. "Bine c-ai coborat, dracu' sa te ia!", zice cu naduf vecina mea. "Domnisoara, aseara am avut casa plina cu ingeri . Au venit toti sa-mi spuna..." si continua sacadat o poveste cu viziuni mistice, facandu-si compulsiv cruce la fiecare doua vorbe.
Cobor din autobuz intrebandu-ma ce probabilitate este sa intalnesti, in acelasi timp, in afara spatiului unui spital de boli mentale, doi oameni complet pierduti in mintea lor.
:)):)) Foarte amuzant...Eu cred ca cei doi erau impreuna, doi iubiti care si-au propus sa joace o festa oamenilor plictisiti de prin autobuze:))
RăspundețiȘtergereCe chestie! Oare numai in "nebunie" exista libertate? Noi, cuminti in rolul nostru de a fi pasageri intr-un mijoc de transport, nebunia descatusata de orice fel de inhibitii? Pana la urma ce sugereaza controlul? Cornelia
RăspundețiȘtergere