Pentru ca am inceput sa scriu pe blogul acesta ca un joc, la indemnul unei prietene, fara intentia de a-l populariza sau de a avea alti cititori decat cei cativa cunoscuti carora le-am trimis adresa, nu am considerat necesar sa-mi mentionez numele, mai ales ca nu cred ca ceea ce scriu este atat de valoros sau important. Dar cum "duhurile" intervin unde te astepti mai putin si cred ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac, am sa incerc sa spun cate ceva despre mine.
Desi imi plac, nu ma identific cu rolurile pe care le joc - nici din punct de vedere social si nici personal. Dovada ca nici realitatea nu-mi ofera ceva stabil: am un loc de munca - temporar - ca psiholog scolar, unde intru in contact cu adolescentii si forta tineretii lor si o casnicie in care fiecare dintre noi isi traieste propria existenta diferita de a celuilalt, beneficiind astfel de o libertate care-mi este necesara.
In rest, viata mi-o masor dupa un barometru interior. Intotdeauna am facut asa. Am intuit inca de cand alergam pe campuri, libera, la tara, unde am crescut, ca ceea ce este in interior se reflecta in exterior si am incercat sa ma ghidez dupa regula asta. Am reusit astfel sa obtin lucruri doar pentru ca mi le-am dorit cu toata puterea, stiind ca le voi avea, desi parea imposibil, dar, din acelasi motiv, am experimentat si moartea (psihologica sau spirituala) atunci cand i-am spus lui Dumnezeu ca vreau sa mor daca nu pot avea langa mine o anume persoana (aveam 20 de ani!).
Asa ca modul acesta de-a vietui mi-a oferit trairi extatice dar si stari in care ma intrebam daca mai sunt si alte solutii in afara sinuciderii.
Am reusit, din fericire, sa schimb frecventa, dar cum nicio experienta nu trece fara sa lase ceva celui care o traieste, eu am capatat din toate astea un alt mod de-a vedea lucrurile si de a fi atenta la ce se intampla dincolo de piesa de teatru care se desfasoara neincetat sub ochii nostri.
Am avut multi maestri de-a lungul timpului. Cel mai mare este bunica mea, un om care stie sa ofere cu multa generozitate fara sa astepte nimic in schimb, care este prezenta in lucrurile pe care le face cu multa iubire si daruire incat ii ies minunat, care accepta totul exact asa cum este si nu simte nevoia sa se impuna in vreun fel. Apoi am invatat de la tatal meu: un om cu o minte activa, cu o cultura vasta, vesel si cu abilitatea extraordinara de a-i vedea pe ceilalti la superlativ. Traind intr-o lume in care cei mai mari creatori ai lumii (din toate domeniile de cunoastere) erau iubiti si mentionati permanent ca si cum tocmai luasera cina cu o zi inainte in casa noastra, am invatat ca omul este o fiinta extraordinara, capabila de realizari marete.
Am invatat apoi (si inca invat - long life learning) de la toti oamenii care ma inconjoara. Am prieteni minunati care-mi arata moduri frumoase de-a fi in lume, dar si oameni care-mi oglindesc aspectele neplacute sau neintegrate ale fiintei mele (frica, neincrederea, comoditatea etc.).
Am facut cursuri de formare (in psihoterapie) si dezvoltare personala si am aflat multe lucruri, dar ceea ce am invatat in copilarie ramane pentru mine modalitatea cea mai eficienta de a ajuta pe cineva sa intre in contact cu sine si sa-si descopere resurse pentru vindecare: iubire, acceptare neconditionata si increderea puternica si constanta in potentialul neexplorat al fiecaruia.
Si, in sfarsit, am avut drept maestri cartile, cu care am o relatie aparte - imi place sa fie ale mele, sa le miros, sa le privesc (sa le si citesc!), desi in perioada mea de "exil" chiar si ele m-au abandonat (mai precis continutul lor, care a disparut undeva in vreun cotlon al mintii mele, inaccesibil in mod constient).
Habar nu am daca am un rol aici sau daca am aparut intamplator si voi disparea la fel (cum sustin unele teorii). Deocamdata ma delectez cu rolul de observator (al meu si al celorlalti) care nu este deloc plictisitor si ma straduiesc sa dezleg cat mai multe din nodurile mintii mele.
Ma numesc Oana.
joi, 20 octombrie 2011
luni, 8 august 2011
pentru ca ati devenit un Bernard...
La facultate, in anii de masterat, am intalnit un profesor special. L-am cunoscut mai intai din cartile pe care i le-am citit cu revelatia ca am gasit, in sfarsit, pe cineva care a dat forma multor ganduri si trairi pe care eu insami le aveam, si l-am intalnit apoi la cursuri: un om cu o minte vie, preocupat mereu sa (se) intrebe, sa descopere, sa cunoasca. Eram permanent provocati la autoanaliza, insighturi si conexiuni noi se creau in mintile noastre (nu foarte exersate) in timpul scurtelor interactiuni de la cursurilor lui.
Dupa ce am terminat masterul am continuat sa-i citim cartile, sa-i discutam ideile, sa i le promovam chiar in discutiile cu altii. A devenit un fel de guru pentru o parte dintre noi (imi asum pe deplin formularea pentru ca el si-a manifestat de multe ori dezacordul in ce priveste raportarea unora la el ca la un maestru iluminat) si pentru fiecare problematica ivita luam in considerare, in primul rand, opinia domnului profesor. Se intampla asa pentru ca ne invita intotdeauna la constientizare, analiza critica si asumare de responsabilitate, la calatoria voluntara prin straturile profunde ale fiintei noastre, la depasirea nivelului superficial de a vedea lucrurile.
Am jubilat cand domnul profesor (mult timp complet dezinteresat de tehinca moderna, asa cum singur sustine) a facut un pas important si si-a creat un site - blog, toti cei ca mine avand in felul acesta posibilitatea de a fi in contact - la cald - cu ideile sale valoroase. De altfel, site-ul a avut un real succes, reusind sa stranga un numar impresionant de cititori de prin toata lumea, conform statisticilor publicate de insusi posesorul lui.
M-am "hranit" asadar o perioada buna din articolele publicate consecvent (traiasca internetul!) pana cand, intr-o nu stiu care zi, dintr-un nu stiu care motiv, domnul profesor s-a decis sa-si schimbe radical modul de a privi lucrurile si a declarat cercetarea stiintifica singurul lucru demn de luat in considerare si doar cei care cunosc cu minutiozitate descoperirile recente sau mai vechi in domeniu (nu doar cele accesibile noua, traitorilor de rand, din Romania, ci consultate riguros jurnalele de specialitate americane - tara cea mai evoluata la capitolul asta, tot din spusele domnului) pot fi luati cu adevarat in considerare, ceilalti inscriindu-se in categoria larga a ignorantilor si visatorilor.
In punctul asta, creierul meu a refuzat sa fie suficient de flexibil si sa coteasca imediat dupa domnul profesor si manifesta o anumita rigiditate sau latenta, cum vreti, fiind viciat poate si de indemnurile la gandire critica primite, introiectate de-acum. Asa ca stau stramb si ma intreb: gata, s-a terminat cu orice pretentie a omului de a fi o fiinta unica, cu abisuri neexplorate, care poate lua decizii constiente, asumate si care poate, la un momentdat sa faca lucruri surprinzatoare? Suntem cu totii doar o cifra statistica, indiferent de unde suntem, ce facem, ce gandim? Adica, de acum incolo, nu trebuie sa iau in considerare decat ca 2+2 fac 4 si sa-mi pun curba lui Gauss in loc de icoana? Sa-mi spun ca nu conteaza ce fac, oricum ma voi inscrie in plaja de 60% care manifesta acelasi comportament, deci e doar o iluzie ca am ales, si ca orice as face va fi un comportament justificat statistic?
Imi pare rau, dar cred ca deocamdata voi da dovada de ignoranta si voi continua sa valorizez concepte desuete ca iubire, responsabilitate, credinta, lucruri care ma ajuta sa-mi mentin bruma de demnitate umana si icrederea (iluzorie?) ca o decizie pe care o iau poate avea consecintele pe care le astept, chiar daca ultima cercetare in domeniu sutine constrariul si ca, mai mult decat atat, fiecare dintre noi are in constructia sa ceva care depaseste insasi capacitatea sa de intelegere (implicit si a cercetatorilor).
In "Fratii Karamazov", Dostoievski, prin intermediul unuia dintre personajele sale, ii numeste pe cei preocupati doar de aspectul strict rational, stiintific al existentei, ignorand persoana, Bernarzi (de la numele unui asemenea cercetator).
Asa ca, domnule profesor, cu tot respectul si recunostinta pentru tot ceea ce am invatat de la dumneavoastra, pentru ca ati devenit un Bernard, aleg acum (cine stie in ce plaja statistica ma inscriu) sa merg pe alt drum. Si nu pentru ca as considera ca stiinta nu este demna de tot respectul, ci pentru ca sunt convinsa ca omul e mai mult decat atat.
Raman totusi deschisa la posibilitatea ca totul sa fie doar o conexiune eronata a neuronilor mei (pentru ca tot spuneati ca neurostiintele sunt regina neincoronata inca a stiintelor) si, in timp, creierul meu sa-si gaseasca flexibilitatea necesara pentru a fi de acord cu punctul dumneavoastra de vedere
Dupa ce am terminat masterul am continuat sa-i citim cartile, sa-i discutam ideile, sa i le promovam chiar in discutiile cu altii. A devenit un fel de guru pentru o parte dintre noi (imi asum pe deplin formularea pentru ca el si-a manifestat de multe ori dezacordul in ce priveste raportarea unora la el ca la un maestru iluminat) si pentru fiecare problematica ivita luam in considerare, in primul rand, opinia domnului profesor. Se intampla asa pentru ca ne invita intotdeauna la constientizare, analiza critica si asumare de responsabilitate, la calatoria voluntara prin straturile profunde ale fiintei noastre, la depasirea nivelului superficial de a vedea lucrurile.
Am jubilat cand domnul profesor (mult timp complet dezinteresat de tehinca moderna, asa cum singur sustine) a facut un pas important si si-a creat un site - blog, toti cei ca mine avand in felul acesta posibilitatea de a fi in contact - la cald - cu ideile sale valoroase. De altfel, site-ul a avut un real succes, reusind sa stranga un numar impresionant de cititori de prin toata lumea, conform statisticilor publicate de insusi posesorul lui.
M-am "hranit" asadar o perioada buna din articolele publicate consecvent (traiasca internetul!) pana cand, intr-o nu stiu care zi, dintr-un nu stiu care motiv, domnul profesor s-a decis sa-si schimbe radical modul de a privi lucrurile si a declarat cercetarea stiintifica singurul lucru demn de luat in considerare si doar cei care cunosc cu minutiozitate descoperirile recente sau mai vechi in domeniu (nu doar cele accesibile noua, traitorilor de rand, din Romania, ci consultate riguros jurnalele de specialitate americane - tara cea mai evoluata la capitolul asta, tot din spusele domnului) pot fi luati cu adevarat in considerare, ceilalti inscriindu-se in categoria larga a ignorantilor si visatorilor.
In punctul asta, creierul meu a refuzat sa fie suficient de flexibil si sa coteasca imediat dupa domnul profesor si manifesta o anumita rigiditate sau latenta, cum vreti, fiind viciat poate si de indemnurile la gandire critica primite, introiectate de-acum. Asa ca stau stramb si ma intreb: gata, s-a terminat cu orice pretentie a omului de a fi o fiinta unica, cu abisuri neexplorate, care poate lua decizii constiente, asumate si care poate, la un momentdat sa faca lucruri surprinzatoare? Suntem cu totii doar o cifra statistica, indiferent de unde suntem, ce facem, ce gandim? Adica, de acum incolo, nu trebuie sa iau in considerare decat ca 2+2 fac 4 si sa-mi pun curba lui Gauss in loc de icoana? Sa-mi spun ca nu conteaza ce fac, oricum ma voi inscrie in plaja de 60% care manifesta acelasi comportament, deci e doar o iluzie ca am ales, si ca orice as face va fi un comportament justificat statistic?
Imi pare rau, dar cred ca deocamdata voi da dovada de ignoranta si voi continua sa valorizez concepte desuete ca iubire, responsabilitate, credinta, lucruri care ma ajuta sa-mi mentin bruma de demnitate umana si icrederea (iluzorie?) ca o decizie pe care o iau poate avea consecintele pe care le astept, chiar daca ultima cercetare in domeniu sutine constrariul si ca, mai mult decat atat, fiecare dintre noi are in constructia sa ceva care depaseste insasi capacitatea sa de intelegere (implicit si a cercetatorilor).
In "Fratii Karamazov", Dostoievski, prin intermediul unuia dintre personajele sale, ii numeste pe cei preocupati doar de aspectul strict rational, stiintific al existentei, ignorand persoana, Bernarzi (de la numele unui asemenea cercetator).
Asa ca, domnule profesor, cu tot respectul si recunostinta pentru tot ceea ce am invatat de la dumneavoastra, pentru ca ati devenit un Bernard, aleg acum (cine stie in ce plaja statistica ma inscriu) sa merg pe alt drum. Si nu pentru ca as considera ca stiinta nu este demna de tot respectul, ci pentru ca sunt convinsa ca omul e mai mult decat atat.
Raman totusi deschisa la posibilitatea ca totul sa fie doar o conexiune eronata a neuronilor mei (pentru ca tot spuneati ca neurostiintele sunt regina neincoronata inca a stiintelor) si, in timp, creierul meu sa-si gaseasca flexibilitatea necesara pentru a fi de acord cu punctul dumneavoastra de vedere
sâmbătă, 6 august 2011
cand spiritul se pierde
Asadar, lume multa - femei mai in varsta sau mai tinere, elegant imbracate sau nepreocupate de aspectul lor, batrani cu parul alb, garboviti, sprijinindu-se in toiag si barbati in putere - asteptand nerabdatoare, in jurul mesei incarcata cu sticle de ulei, paine si faina (acestea sunt sfintite in timpul ritualului), sosirea preotilor si inceperea slujbei. Fiecare si-a gasit un loc al sau - cei mai norocosi in fata, chiar langa masa, unde vor avea privilegiul sa atinga vesmantul preotului atunci cand acesta va tamaia sau va citi din Evanghelie si ceilalti in spatele lor. Doar cativa stau la distanta, smeriti, si nu se amesteca in multime.
O tanara soseste ceva mai tarziu si vrea sa aseze pe masa o paine si o sticla de ulei. Pentru asta este insa necesar sa treaca prin multime si sa gaseasca loc pe masa. Intentia ei declanseaza reactii: "domnisoara, unde te bagi?", "nu ai loc aici, du-te in partea cealalta!", "unde vrei sa le pui, nu vezi ca nu mai incap?" "asa, pune sticla de ulei fara dop, ca sa se verse si sa ne murdarim!". Nimeni nu zambeste, nimeni nu incearca sa fie binevoitor. Cu chiu cu vai, alimentele isi gasesc un loc pe masa si tanara se retrage in multime.
Intr-un colt de masa, doua batrane isi disputa inca locul din fata, dar sunt intrerupte de preotii care sosesc si incep slujba. Toata lumea isi face cruce cu frenezie si pandeste momentele in care trece preotul pentru a-i putea saruta haina.
Prima dintre Evanghelii face referire la cea dintai porunca pe care a lasat-o Iisus: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti." Asculta cineva din cei prezenti, cu adevarat?
Mai mira cu ceva daca spun ca in timpul slujbei, in timp ce oamenii i se ingramadeau sub poala, un preot si-a scos din buzunar telefonul - un ipod! -ca sa-si verifice apelurile?
Credinta e asta, oare?
joi, 4 august 2011
joi, 21 iulie 2011
despre moarte
Moartea e un subiect caruia nu vrem sa-i facem prea mult loc in constiinta noastra. Desi afli zilnic despre oameni rapusi de boli grave, morti in tot felul de accidente, care s-au sinucis sau care au fost omorati, alegi sa te comporti normal, ca si cum ai fi vazut un film al carui subiect nu are nicio legatura cu tine. Lucruri care li se intampla altora, niciodata tie. Poate vestea despre moartea neasteptata a unei cunostinte te face uneori sa tresari si sa devii atent la gandurile care apar - "daca mi s-ar intampla si mie.." - dar le alungi repede si te arunci din nou in valtoarea evenimentelor care te solicita si te fac sa crezi ca traiesti intens si cu sens.
Si totusi constiinta mortii e singura care da cu adevarat sens vietii. Numai dupa ce ai simtit cu fiecare celula a corpului tau ca si tu vei disparea intr-o zi, definitiv, cu parul tau blond, minunat, pe care il speli doar cu sampon Vichy si-l aranjezi cu placa in fiecare dimineata pentru ca nu-ti place cum se onduleaza cele 2 suvite rebele, cu ochii tai pe care atatia ti i-au laudat, cu totul al tau si singur, complet singur, fara frati, prieteni, copii, chiar si fara cel despre care consideri acum ca n-ai putea trai daca n-ar fi, numai cand vei intelege cat de singur si inutil esti in fata mortii, abia atunci te poti intoarce lucid catre viata. Vei sti atunci ca ceea ce obisnuiesti sa vezi ca vesnicie, trece cat ai clipi si ca putine sunt lucrurile cu adevarat importante. Vei sti ca fiecare secunda conteaza si vei vrea s-o traiesti cu folos, vei pretui oamenii de langa tine, constient de calatoria scurta alaturi de ei, te vei bucura din plin de natura si tot ce ofera ea. Si poate tu insuti iti vei dori sa lasi un semn al trecerii tale, contribuind la viata care se creeaza si recreeaza permanent. E alegerea ta daca te hotarasti sa faci asta dand nastere unui copil, scriind o carte, pictand un tablou, descoperind o noua teorie, dezvoltand constiinta in ceilalti, cultivand pamantul, vindecand, hranindu-i pe cei flamanzi, cantand, dansand...Posibilitatile sunt nesfarsite.
Acorda-ti deci ragazul sa te gandesti la moarte, pentru ca nestiinta sa nu te transforme intr-un om mort, cat esti in viata inca.
Si totusi constiinta mortii e singura care da cu adevarat sens vietii. Numai dupa ce ai simtit cu fiecare celula a corpului tau ca si tu vei disparea intr-o zi, definitiv, cu parul tau blond, minunat, pe care il speli doar cu sampon Vichy si-l aranjezi cu placa in fiecare dimineata pentru ca nu-ti place cum se onduleaza cele 2 suvite rebele, cu ochii tai pe care atatia ti i-au laudat, cu totul al tau si singur, complet singur, fara frati, prieteni, copii, chiar si fara cel despre care consideri acum ca n-ai putea trai daca n-ar fi, numai cand vei intelege cat de singur si inutil esti in fata mortii, abia atunci te poti intoarce lucid catre viata. Vei sti atunci ca ceea ce obisnuiesti sa vezi ca vesnicie, trece cat ai clipi si ca putine sunt lucrurile cu adevarat importante. Vei sti ca fiecare secunda conteaza si vei vrea s-o traiesti cu folos, vei pretui oamenii de langa tine, constient de calatoria scurta alaturi de ei, te vei bucura din plin de natura si tot ce ofera ea. Si poate tu insuti iti vei dori sa lasi un semn al trecerii tale, contribuind la viata care se creeaza si recreeaza permanent. E alegerea ta daca te hotarasti sa faci asta dand nastere unui copil, scriind o carte, pictand un tablou, descoperind o noua teorie, dezvoltand constiinta in ceilalti, cultivand pamantul, vindecand, hranindu-i pe cei flamanzi, cantand, dansand...Posibilitatile sunt nesfarsite.
Acorda-ti deci ragazul sa te gandesti la moarte, pentru ca nestiinta sa nu te transforme intr-un om mort, cat esti in viata inca.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)