vineri, 19 noiembrie 2010

si totusi, daca...

         E intotdeauna greu sa luam decizii care presupun schimbari majore in viata noastra. De ce? Pentru ca elementele contextutlui prezent, oricat ar fi de neplacut, ne confera siguranta. Cum sa ne avantam dintr-un loc pe care-l stim cu ochii inchisi, cu bunele si relele lui, in necunoscut? Cum sa mai controlam lucrurile care nu ne sunt familiare? Cine mai suntem noi, intr-o alte lume?
       Acum stim: sunt femeia pe care sotul o neglijeaza; sunt baiatul timid, care nu indrazneste niciodata sa-si spuna punctul de vedere; sunt barbatul care nu-si permite nici sa respire fara sa aiba acordul sotiei; sunt adolescentul pe care parintii nu-l inteleg si nu-i dau voie sa aiba o viata a lui; sunt femeia singura, ranita de mai multe ori in iubire, care nu mai are incredere intr-o alta relatie; sunt angajatul nemultumit de sef, de munca pe care o face, de colegii de serviciu; sunt tatal care nu mai are niciun cuvant de spus in fata copiilor sai; sunt mama care nu are deloc timp pentru bucurii personale, pentru ca intotdeauna nevoile copiilor au prioritate.. Da, asta sunt, asta e cartea mea de vizita. Si ce daca sufar? Ce daca ma simt fara valoare langa un sot caruia nu-i pasa, ce daca traiesc mereu frustrarea ca accept parerile celorlalti neconditionat, ce daca ma simt ca-n puscarie alaturi de sotia mea, ce daca nu ma bucur de experientele unice ale adolescentei asa cum fac ceilalti, ce daca singuratatea mea e coplesitoare, ce daca locul de munca pe care il am imi face nefericita existenta, ce daca nu am nici cea mai mica satisfactie legata de copiii mei, ce daca simt ca eu nu exist decat pentru a face ceva pentru ceilalti? Si ce daca toate astea? Dar ASTA SUNT! Ce-as fi fara toate astea?
      Si totusi, daca ne-am hotari intr-o zi sa renuntam la haina pe care-o purtam de-asa mult timp incat am ajuns s-o confundam cu noi insine? Daca ne-am da voie sa exploram un alt fel de a fi, gandi, actiona?
      Prinsi in rolul pe care ne-am obisnuit sa-l jucam de-atat timp, nu putem concepe sa ne vedem in altul. Am uitat de mult, sau poate nu ne-a spus nimeni niciodata ca viata e plina de roluri pe care doar de noi depinde sa le jucam. Ne agatam nevrotic de oameni, situatii, locuri, cu riscul de-a omite un lucru extrem de important: sa ne bucuram de viata folosindu-ne pe deplin libertatea de-a alege. Merita? In mod sigur! M-a convins lumina de pe chipul unui om care a facut asta deja.

luni, 15 noiembrie 2010

fragment

     Urc grabita in autobuz, in drum spre serviciu. Gasesc un loc si ma asez. Langa mine o femeie cu parul murdar, zburlit si privirea ratacita.  Pe culoarul dintre scaune aproape de mine, un individ la vreo 50 de ani, cu obrajii rosii, colorati de licoare bachica, discuta aprins cu un interlocutor imaginar despre nemernicii care sparg geamurile la autobuze, lovesc oamenii fara motiv si sperie copiii. Un discurs perfect coerent, insotit de o mimica expresiva si gestica adaptata. Calatorii il privesc pe furis si scapa cate un zambet in coltul gurii cand personajul devine infocat. Cativa adolescenti isi dau voie sa rada zgomotos, dar asta nu-l afecteaza deloc pe pasagerul suparat. Femeia de pe scaunul de langa mine tine privirea fixata pe geam si nu schiteaza niciun gest. La statia Bucegi individul coboara. "Bine c-ai coborat, dracu' sa te ia!", zice cu naduf vecina mea. "Domnisoara, aseara am avut casa plina cu ingeri . Au venit toti sa-mi spuna..." si continua sacadat o poveste cu viziuni mistice, facandu-si compulsiv cruce la fiecare doua vorbe.
     Cobor din autobuz intrebandu-ma ce probabilitate este sa intalnesti, in acelasi timp, in afara spatiului unui spital de boli mentale, doi oameni complet pierduti in mintea lor.